30 septembrie 2014

Zile de august in Budapesta

August 2014- plecam spre Budapesta şi eram nerăbdătoare să revăd oraşul.
De multe ori mi s-a reproşat că în (mini) vacanţe am planuri ambiţioase, programe prea încărcate, lista cu muzee este prea lungă, că fac prea multe fotografii, merg prea mult pe jos.
Aşa că, în vara aceasta am încercat să fiu o turistă mai puţin "toxică", să nu "absorb" tot felul de lucruri inutile, fără de care poţi trăi (cum ar zice  unii), o turistă care să se relaxeze, să se plimbe fără ţintă. M-am străduit...dar cred ca nu prea mi-a ieşit. 
Cum soarele a fost generos în cele 3 zile şi jumătate, intimidând cei caţiva nori care şi-au făcut prezenţa într-una din după amieze, am profitat din plin să descopăr la pas cat mai mult din oraş. Merită efortul, pentru că, "vizual",  Budapesta este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei.
Două dimineţi m-am învartit în zona Parlamentului. Coboram la staţia de metro Kossuth Lajos ter, treceam pe lânga podul cu prim ministrul Imre Nagy, privind turiştii care se chinuiau să găsească unghiul bun pentru o fotografie, amuzându-mă că, la fel am procedat şi eu,  apoi după câţiva zeci de metri salutam statuia preşedintelui american Ronald Reagan, care nu scapă din ochi monumentul dedicat armatei ruseşti,  treceam pe lânga noul şi controversatul memorial al victimelor ocupaţiei germane, savuram o cafea aromată la "espresso embassy" şi reveneam la Parlament. Zona e ca un magnet pentru turişti.  Parlamentul e renovat în exterior şi e o splendoare să-l priveşti atât ziua, cât şi seara când e luminat. În jurul lui au apărut câteva statui noi, grandioase, şi încă vreo doua sunt în lucru. Urma apoi o plimbare de-a lungul Dunării, pe langă emoţionantul memorial "Shoes on the Danube", dedicat evreilor ucişi de mişcarea "Arrow Cross" în cel de-al doilea război mondial. Victimele erau aliniate, obligate să-şi scoată pantofii,  împuşcate, trupurile cădeau în Dunăre, pantofii rămaneau...acest lucru încearcă să-l sugereze cele 60 de perechi de pantofi de fier creaţi după modelul celor din anii 1944.

25 iunie 2014

Prin muzeele lumii - Rodin, Paris

După ce am vizionat (în acest an) Camille Claudel (1988), L'historie d'Adele H (1975) cu Isabelle Adjani și A Thousand times good night (2013), Camille Claudel 1915 (2013), Copie Conforme (2010)  cu Juliette Binoche, m-am întrebat, cât de solicitant poate fii să interpretezi rolul unei femei puternice și fragile deopotrivă, a unei femei aproape sfâșiată în lupta dintre rațiune și pasiune, cu visuri de amor făcute țăndări... In mod cert, facil nu poate fi.
Ce destine... sculptorița Camille Claudel și Adele (fiica lui Victor Hugo), două tinere talentate, educate, inteligente,  sfârșesc în a-și petrece cea mai mare parte a vieții lor într-un ospiciu: prima timp de 30 de ani, iar cea de-a doua 40.  Interpretarea lui Adjani în "Camille Claudel" ar merita toate premiile din industria cinematografică. E ca și când, la început, soarele s-ar juca cu tine și te-ar mângaia cu razele lui; după o vreme, simți pe obraji câteva picături calde de ploaie pe care ai fii tentat să le ignori; urmează  furtuna, iar la final...înghețul...Cred că inima, sufletul și mintea lui Camille, au cunoscut toate anotimpurile iubirii pe parcursul relației cu Rodin.
Cei care au citit/auzit  despre tulburătoarea poveste de iubire dintre Rodin și Camille Claudel, vor înțelege  de ce am recurs la această introducere.
Dacă Camille nu s-ar fi "intersectat" cu Rodin, n-am mai fi avut privilegiul să privim "Vârsta maturității" și "Clotho", două dintre cele mai admirate lucrări din muzeu ale sculptoriței, n-am mai fi avut acele filme artistice și documentare care analizează în detaliu lucrările lăsate  umanității  și amorul dintre cei doi,  n-am mai fi citit minunatele cărți: "Une femme" de Anne Delbee și “Pasiunea la patru mâini”  a lui Bernard Lehembre.
Despre felul în care Juliette Binoche a dezvăluit-o publicului pe Camille Claudel, cred că s-ar putea scrie pagini întregi, s-ar putea face studii, s-ar putea preda la facultățile de arte teatrale și cinematografice. De la un film la altul, Binoche devine o actriță tot mai complexă, profundă, ce uluiește prin jocul actoricesc. 

Redau mai jos  materialul despre  Muzeul Rodin, pe care l-am scris în 2010 și l-am postat la link-ul http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/muzeul-rodin

Poate că azi, la o distanță de patru ani, l-aș fi scris altfel.

7 aprilie 2014

(IV) Viena: Musikverein, Konzerthaus, Opera -Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Viena este primul mare oraș  pe care l-am vizitat cu ani în urmă, în afara teritoriului  țării noastre. Doar două zile, care m-au bulversat atat de tare, încat săptămani întregi am tot privit la fotografiile pe care le făcusem în  fermecătorul oraș austriac. De atunci am revenit în Viena cel puțin  odată pe an. Nu mai țin evidențe, nu mai număr drumurile, zilele sau orele petrecute acolo, ci depozitez în minte și în suflet amintiri: străzi, clădiri, palate, biserici, tablouri,  chipuri, flori, mirosuri, sunete, gustul unei cafele sau al unei prăjituri delicioase. Cum muzica a fost și va fi mereu asociată cu Viena, n-am putut să stau deoparte și să nu vizitez cel puțin trei clădiri de renume mondial, în care s-au perindat cei mai apreciați dirijori, artiști virtuoși sau legende ale jazz-ului: Opera din Viena, Musikverein și  Konzerthaus.

1. Musikverein este cunoscută în special pentru concertul de anul nou al filarmonicii din Viena. An de an, timp de aproape două ore, valsurile, polcile sau mazurcile familiei Strauss, momentele sublime, magice de balet, fascinează milioane de telespectatori. Nu e deloc simplu să fii în sală în timpul concertului.  E o intreagă procedură. Cum intuiția mi-a șoptit că nu sunt șanse să particip vreodată la eveniment, mi-am zis că aș putea să mă  amăgesc cu o vizită ghidată în interiorul  clădirii. Ideea s-a materializat în vara lui 2011. Ne-am "lipit" de grupul (în mare parte format din japonezi) cu ghid în limba engleză. Ni s-a relatat instoria clădirii, a încăperilor,  s-au spus cifre, detalii tehnice in timp ce treceam prin hol, prin Magna Auditorium din Glass Hall, prin Sala Brahms și în final ajungand la celebra Großer Saal. Sala de concert cu o acustică impecabilă, are o capacitate de peste 2000 de locuri din care 300 in picioare. In momentul cand am pășit în sală, impactul nu a fost cel așteptat. Este o mare diferență  între  ceea ce se vede la televizor și senzația pe care o ai în sala goală, fără candelabrele luminate, fara dirijor, fără filarmonică, fără public, fără flori. In timpul transmisiei se filmeaza sub un anumit unghi, încat sala pare enormă. In realitate o percepi mai mică. Probabil, cand  candelabrele sunt luminate, cand sala e ornată cu flori, cand simti agitatia și emoția publicului de dinaintea concertului, impactul vizual e altul. Să nu uitam însă că, pentru o sală de concert, definitorie este acustica; și... într-adevar, toți cei care au ascultat muzica în sala mare din Musikverein spun ca "acustica intrece toate așteptările". Chiar și spațiul gol de sub podeaua de lemn contribuie la calitatea sunetului. (Aș minți dacă nu aș recunoaște că i-am invidiat "un pic" pe cei care au avut șansa să fie prezenți în sală, în 2008, la concertul aniversar sustinut de Filarmonica din Berlin - 100 de ani de la nașterea lui Karajan).  Ghida ne relata că în zilele imediat urmatoare concertului de anul nou, turiștii care vizitează Musikverein își pot lua, la plecare, ca suvenir, din florile care au impodobit sala în timpul spectacolului.

28 februarie 2014

Anonimo Veneziano

Zilele trecute am revăzut Anonimo Veneziano (1970). Un film cu trei personaje: o ea, un el și Veneția. Ea, o femeie matură, care-și mai păstrează încă frumusețea, iar el un muzician neîmplinit. Visase să devină asemeni lui Von Karajan, însă a ajuns doar primul oboi în "Teatro La  Fenice di Venezia". Pe lângă dialogul și frămantarile interioare ale celor doi, veți călători virtual  printr-o Veneție de acum patruzeci și patru de ani.  Citisem undeva că Dumitru I. Suchianu ar fi scris despre film, prin 1972, în România literară, astfel: "De vreme ce el moare, de vreme ce Venetia moare, de vreme ce ea, iubita lui, este pierdută pentru el - compozitorul venețian se va pierde și el în  lumea anonimă a morților...O scurtă întalnire de-a lungul unei Veneții tot atat de frumoase ca iubirea și moartea."
 În aceasta perioadă, datorită carnavalului,  Veneția este pe buzele multora. În urmă cu 300, 400 de ani, carnavalul ținea șase luni. Localnicii spun că era un dezastru fiindcă orașul devenea capitala mondială a divertismentului.
Nu-mi explic de ce, dar nu mi-aș imagina Veneția fără Santa Maria della Salute. De fiecare dată când ajung în lagună, încerc să-mi fac timp să urc pe podul academiei de unde să-i privesc silueta câteva  minute.
Ioan Grigorescu spunea atat de frumos: "Nu știu cine i-a cobit Veneției moartea, dar judecand după circulația pe drumurile ce duc spre Serenissima Republică, putem spune că orașul condamnat știe să-și ascundă agonia". 
In 2010,  am reușit să ajung acolo în perioada carnavalului, doar  pentru o singură zi. Zic că e bine și o zi, decat sa nu fi fost deloc.
Ce mi-a rămas în minte? Poate un apus de soare splendid peste Grand Canale văzut din vaporetto, două domnițe în rochii de epocă, cu peruci voluminoase și accesorizate la o ceașcă de cafea la Caffe Florian, făcându-și confidențe numai de ele știute,  gondole suple supraîncărcate cu  doamne și domni costumați în personaje colorate, care mai de care mai sofisticate. Chiar dacă erau mulți turiști, aglomerație, forfotă, măști care așteptau să fie fotografiate,  deși am nimerit pe o străduță îngustă și n-am mai  reușit să mă întorc, trebuind să merg cu mulțimea cot la cot pană la capătul ei, atmosfera e una cu totul specială. Cred că cel puțin odată în viață, Veneția merită văzută și cu mască...


24 februarie 2014

(III) Casa Municipala Praga (Municipal House) - Din seria: cladiri care gazduiesc spectacole de opera, muzica clasica, balet

Despre Casa Municipala (Municipal House) se spune că este "cea mai spectaculoasă clădire Art Nouveau din Praga și una dintre cele mai importante clădiri istorice din întreaga țară". Trecusem de câteva ori pe lângă ea, admirasem exteriorul, în special mozaicul, scena semicirculară "Aphoteosis of Prague" (Karel Spillar) și balconul circular (accesibil de la etajul I, din Sala Primarului), însă nu-mi găsisem timp și pentru o vizită în interior. Așa că, în vara lui 2010, aflându-mă din nou în Praga pentru vreo trei zile, m-am înscris la un tur ghidat. Nu voi plictisi cititorul cu detalii tehnice referitoare la interior, fiindcă  ele se pot citi pe site-ul oficial http://www.obecni-dum.cz/en/
Vreau doar să subliniez că Municipal House se găsește în centrul istoric și a fost construită pe locul unde cândva (pe la 1485)  era o reședință regală  care apoi a fost abandonată câteva secole.
Pictori și sculptori renumiti de la inceputul secolului trecut si-au adus aportul la finalizarea acestei minunate și rafinate clădiri, în fața căreia, orice turist se oprește cel puțin câteva minute pentru a o admira.
Municipal House rămâne în mintea și  sufletul cehilor ca locul în care a avut loc un eveniment semnificativ pentru ei -  Declarația de Independență a Cehoslovaciei, octombrie 1918.